Când eram mică împărțeam lumea în bine și rau;

Fereastra asta era bună, căci mereu năștea soarele dimineața,

Dar ferestra cealaltă era rea pentru că mereu îl înghițea

Și până dimineața îi vedeam doar cerul gurii

Cu un soi de iritație în picături strălucitoare.

Acum totul este îndepărtat,

Neclar;

Dar încă văd până la capătul brațului.

Lumea mea se termină acolo unde pot atinge

Pentru că începe lumea voastră,

A celor atinși.

De două seri

Dorm în aer,

Cu fața în jos;

Corpul meu refuză să privească în sus.

Se spune că nu e bine să te uiți înapoi când pleci;

De ce să privesc în sus,

Când susul m-a trimis în jos

Frângându-mi aripile ca pe niște granule de nisip

Între degetele sale?

Se întâmplă ceva acolo,

În constelația mea;

Poate-i un cutremur de lumină,

Un tsunami de raze ce mătură orice urmă de întuneric,

Ce sparge ordinea firească a sărutărilor între stele

Le împinge,

Le desparte;

Acolo se întâmplă o revoltă;

O simt în creier și tresar.

De atunci, nici luna nu se mai uită la mine;

Își întoarce jumătate de trup

Ca o mamă ce abia a dat naștere,

Pe umeri purtând toate întrebările lumii.