Ceea ce ei nu văd și nu vor înțelege niciodată

Este că noi nu ne terminăm într-un cap și

Două picioare;

Conturul ăsta este unul fals.

Noi începem cu adevărat din linia aceea invizibilă

Numită dragoste,

Ce se-ntinde în spațiul dintre

Mâna mea și mâna ta.

Spațiul ăla nu ni-l invadează nimeni.

Iți amintești nunta gălăgioasă de albine,

Care trecea pe aceeași potecă

Sugrumată de plante ca și noi

Și n-au îndrăznit să treacă printre;

Ne-au ocolit?

Iți spun,

Spațiul ăla este sacru,

Este minutul nostru ciobit într-o secundă zâmbăreață,

Dar totuși tristă,

Minutul nostru atunci când lumii

I-a mancat cerul tot timpul,

Ca un lup flămând ce-nfulecă din luna

Abia pescuită.

De când ai plecat,

Nu pot ține pe altcineva de mână;

Refuză, căci nu-i cunoaște,

Ca un animal sălbatic

Ce își cruță doar dominatorul.

De cand ai plecat,

Mâna mea este amorțită

Și dacă i-ar crește un ochi,

Aș călca zilnic pe lacrimi.

Tu nu așa ai călcat?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: